Rugăciune de pocăință zilnică către Dumnezeu, a omului care pune început mântuirii sale

RUGĂCIUNE DE POCĂINȚĂ ZILNICĂ CĂTRE DUMNEZEU, A OMULUI CARE PUNE ÎNCEPUT MÂNTUIRII SALE

(Sfântul Ierarh Dimitrie al Rostovului)

Aflându-te singur, găsește un loc retras, așază-te și, cugetând la viața ta, adu-ți aminte în mintea ta de toate păcatele pe care le-ai săvârșit încă din tinerețile tale, pe care le-ai mărturisit și pe care nu. Când ți le vei aminti pe toate, suspină din adâncul inimii, bate-te în piept și, dacă poți, plângi; apoi, ridicându-te, cade în genunchi și înalță-ți mintea de la pământ până la scaunul lui Dumnezeu, înaintea Căruia stau heruvimii și serafimii, și, văzând cu ochii minții pe Domnul șezând pe scaun înalt și preamărit, chibzuind venirea ta și prevăzând toate căile tale, și luând aminte la ceea ce vrei să grăiești, întinde-te înaintea picioarelor Lui preamilostive și cu frică începe a zice către El acestea:

Dumnezeule preabun, Izvorule al bunătății, adâncul milei! Ziditorule, Izbăvitorule și Mântuitorul meu! Ție, Celui ce știi tainele cele ascunse, Cel ce cercetezi inimile și rărunchii, mă mărturisesc de păcatele mele și le aduc înaintea ochiului Tău celui atotvăzător, ca să audă toți îngerii și arhanghelii Tăi fărădelegile mele. Greșit-am, Doamne al meu și Ziditorule… (aici și aici). Aici înșiră amănunțit toate păcatele tale, șoptind încet, ca la urechea Domnului, rușinându-te, cu tremur al inimii și cu lacrimi în ochi, zicând: Iată rănile, bubele și ulcerul meu, o, preamilostive Doctorule! Iată povara mea cea grea, o, bunule Doamne! Iată rușinea mea și goliciunea mea, o, îndelung-răbdătorule Judecătorule! Prin aceste fapte ale mele am întristat, am mâniat și am iritat bunătatea Ta, am întinat chipul Tău, am nesocotit Duhul Tău cel Sfânt și am alungat de la mine pe îngerul meu păzitor, am călcat în picioare Sângele Tău cel preascump vărsat pentru mine, disprețuindu-L, am pierdut frumusețea sufletească, m-am dezbrăcat de harul Tău și am devenit peșteră de tâlhari, locaș al demonilor și al patimilor, am dărâmat Biserica pe care ai răscumpărat-o cu Sângele Tău, întinându-mi tot trupul, făcând mădularele mele mădulare ale desfrânatei, spurcând sufletul cu gânduri netrebnice, hulitoare, mândre, scârboase, desfrânate; încuviințând acestea și desfătându-mă cu ele, am adus bucurie demonilor, iar îngerilor — plâns. Iată, a murit sufletul meu și zace ca într-un mormânt, în deprinderi pierzătoare, acoperit de praful nesimțirii și apăsat de piatra împietririi. Iată, Doamne, fărădelegile mele care au covârșit capul meu, s-au înmulțit mai mult decât perii capului meu și mai mult decât nisipul mării. Mărturisindu-le, mă vădesc, mă osândesc și mă învinuiesc singur, și nu numai cele ce mi-au venit în minte, ci și pe cele pe care ea le-a înghițit, pe care din neștiință nu le socot păcat și pe care nici a le grăi nu pot — pe toate acestea le încredințez preamarelui Tău milostivire, preamilostive și blândule Dumnezeule. Săvârșind o mulțime de fapte rușinoase, întunecându-mi astfel mintea și ieșind din minți după atâtea căderi cumplite și nesimțire, abia venindu-mi în fire și privind din adâncul deznădejdii mele la marea Ta milostivire, pe care n-au biruit-o nici toate păcatele omenești, am văzut că nu voiești moartea păcătosului, ci cu milostivire aștepți întoarcerea lui și pentru păcătoși singuri ai vărsat Sângele Tău, necruțându-L, doar ca să-i chemi la pocăință. Înțelegând aceasta, eu, ticălosul, eu, păcătosul, care am întrecut păcatele întregii lumi, făcându-mă prin faptele cele rele un al doilea diavol, următor al lui Iuda, părtaș al călăilor-răstignitori, eu, ticălosul și fărădelegea, mare netrecută a tot felul de spurcăciuni, prăpastie fără fund a tuturor necurățiilor, întinat, nerușinat săvârșitor al tot răului, alerg și cad înaintea Ta, Celui preamilostiv și preageneros, în întristarea inimii mele, în pocăință strig: „Greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta, greșit-am și am trăit fărădelege, am călcat poruncile Tale, greșit-am cum nimeni și niciodată, și nu sunt vrednic a mă numi fiul Tău, nu sunt vrednic a privi și a vedea înălțimea cerului, nu sunt vrednic a deschide gura mea înaintea Ta, căci am fost vrăjmașul Tău. Dar mă rog bunătății Tale și mă închin blândeții Tale: miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale curățește fărădelegea mea. Miluiește, iartă și curățește, că la Tine este curățirea. Doamne! Dacă voiești, poți să mă curățești. Știu că voiești mântuirea fiecăruia, deci mântuiește-mă și pe mine, căci poți, când voiești, arată mila Ta, Doamne, adu-ți aminte de vechile Tale mile și îndurări și iartă greșelile mele, nu pomeni mulțimea faptelor mele rele, nu intra la judecată cu robul Tău, nu-mi răsplăti după faptele mele, nici cu urgia Ta nu mă mustra, nici cu mânia Ta nu mă pedepsi. Deschide-mi ușile bunătății Tale, ușile pocăinței, în pocăință mă primește, în minte mă cheamă, ridică-mă pe cel căzut, găsește-l pe cel rătăcit, întoarce-l pe cel pierdut, tămăduiește-l pe cel bolnav, înviază-l pe cel mort. Doamne, Dumnezeul puterilor! Caută-mă, arată fața Ta și mă voi mântui, luminează fața Ta peste robul Tău. Până când, Doamne, mă vei uita până la sfârșit, până când Îți vei întoarce fața Ta de la mine?! Întoarce fața Ta de la păcatele mele, dar nu Te întoarce de la mine, căci mă întristez, auzi-mă degrabă. Știu că nu sunt vrednic de iubirea Ta de oameni și de milostivirea Ta, ci sunt vrednic de toate chinurile care sunt în iad, vrednic de viermele cel neadormit, de scrâșnirea dinților, de întunericul cel mai din afară, de focul cel nestins, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Vrednic sunt de prăpastia iadului, înaintea căreia tremură chiar și satana. Totuși, cât de nemărginită este mărimea Ta, atât de mare este și mila Ta, și nu sunt păcate care să biruiască iubirea Ta de oameni. De aceea nu deznădăjduiesc, ci nădăjduiesc în bunătatea Ta cea neepuizată, care curge peste toți neîncetat, și mă încred în milostivirea Ta cea negrăită: nădăjduiesc spre Tine, Doamne, și mă încred, să nu fiu rușinat în veac. Tu ești nădejdea mea, Dumnezeule, iar nădejdea nu rușinează. Nu mă rușina, Doamne, la înfricoșata Ta judecată înaintea miilor de mii de puteri cerești și a tuturor sfinților Tăi. Din inimă îmi pare rău că Te-am mâniat pe Tine, Ziditorul meu, bunătatea cea veșnică și neepuizată, prin ticăloșiile mele Te-am întristat; și pe Cel pe care trebuia neîncetat să-L iubesc și ale Cărui porunci să le păzesc, pe Acela, ca și cum L-aș fi urât, m-am dat nenumăratelor păcate; pe Cel pe care trebuia să-L doresc cu râvnă, de Acela doar din când în când mi-am adus aminte și pe Acela L-am nesocotit; pe Cel cu Care trebuia să mă desfăt cu plăcere, pe Acela L-am supărat și L-am lepădat; de la Cel la Care trebuia să cad, m-am tras înapoi; pentru Cel pentru Care singur trebuia să trăiesc, am murit, trăiesc însă pentru păcat, plăceri și patimi; pe Cel pe Care trebuia să mă tem și să-L cinstesc, pe Acela L-am ocărât și L-am dezonorat în frații cei mai mici, în mine însumi, întinându-mă pe totul cu fapte, cuvinte și gânduri; de la Cel pe Care trebuia să-L mulțumesc și să-L slăvesc neîncetat, stând în preajma Lui, de la Acela m-am întors și m-am depărtat pe căi desfrânate, și am lenevit a deschide gura ca să slăvesc preasfântul Lui nume. O, dorirea mea! O, milostivule Dumnezeul meu! Nu până la sfârșit Te vei mânia pe mine, căci acum, pedepsindu-mă pentru toate acestea, îmi pare rău și a-mi părea rău nu voi înceta. O, să nu Te mai mânii niciodată pe Tine, Doamne al meu! O, mai bine să mor decât să Te supăr pe Tine, Doamne al meu! De ce m-au născut, pentru ce m-au crescut, pentru ce trăiesc până astăzi și Te întristez greu pe Tine, Stăpâne?! Deci să se întristeze acum inima mea, bătându-se, să se desfacă și să se zdrobească împietrirea mea prin umilință, să mă topesc tot, ca ceara, de arderea lăuntrică, căci L-am pierdut pe Dumnezeul meu, am căzut din harul Lui, am supărat milostivirea Lui, m-am înstrăinat de iubirea Lui, m-am întors de la slava Lui, am fugit de purtarea Lui de grijă milostivă. Să verse ochii mei râuri de lacrimi pentru aceasta ziua și noaptea, căci n-am păzit legea Ta, căci mult am călcat, mult am greșit înaintea Ta. Pentru aceasta s-a tulburat inima mea, nu tremurând atât de mult înaintea chinului, nici slăbind din cauza despărțirii de bunătățile cerești, ci topindu-mă pentru că Te-am mâniat pe Tine, Cel preabun, preadulce, preaiubit, preadorit, și pentru aceasta singură mă voi bate neîncetat de acum și până în veac. Să se sfârșească în durere viața mea și anii mei în suspine, să slăbească în necaz sufletul meu și oasele mele să se tulbure pentru aceasta, că pe Dumnezeul meu, Ziditorul meu, Stăpânul meu, Izbăvitorul meu L-am întristat greu. Și cu ce voi îndrepta?! Știu că bun ești Tu, Dumnezeul meu, milostiv ești Tu, Ziditorul meu, blând și generos ești Tu, Izbăvitorul meu, atât de bun ești, încât nici de sufletul Tău nu Te-ai cruțat, ci L-ai dat pentru noi, păcătoșii, și nu după fărădelegile noastre faci cu noi, nici după păcatele noastre ne răsplătești nouă.

Iată ce voi face: la picioarele Tale cele curate voi cădea, mă voi închina, voi cădea și voi plânge înaintea Ta, Doamne, Cel ce m-ai zidit. Eu — prăpastie de păcate, mă arunc în prăpastia milostivirii Tale, Dumnezeul meu, și Te rog, îndreaptă-mă spre adevărata pocăință și trezește-mă pe cel fără de minte și împietrit. Tu i-ai primit pe mulți păcătoși care s-au pocăit: pe David, pe Manase, pe Iosia, pe vameș, pe desfrânată, pe fiul risipitor, pe tâlhar, pe Petru, pe Saul, pe Fotinia, pe Taisia, pe Pelaghia, pe Maria Egipteanca. Nu mă lepăda nici pe mine, care i-am întrecut pe toți aceștia în păcate, căci n-ai venit să chemi pe cei drepți la pocăință, ci pe cei păcătoși. Așadar, cheamă-mă și pe mine, care sunt mai păcătos decât toți, chiar dacă n-am făcut nimic bun înaintea Ta, totuși dă-mi prin harul Tău să pun început bun. Și învrednicește-mă, Doamne, să Te iubesc pe Tine, așa cum am iubit odinioară păcatul însuși, și să-Ți slujesc Ție fără lene, așa cum odinioară am slujit satanei celui amăgitor. Mai întâi Îți voi sluji Ție, Domnului Dumnezeului meu, Iisus Hristos, în toate zilele vieții mele, dacă-mi vei da spre ajutor harul Tău. Mă minunez de îndelung-răbdarea Ta cu adevărat nemărginită, o, preamilostive, că în vremea fărădelegilor mele, n-ai adus asupra mea judecata Ta cea dreaptă, ba chiar nici nu m-ai mustrat cu urgia Ta, nici cu mânia Ta nu m-ai pedepsit, nici din înălțime cu fulgerul nu m-ai doborât, nici n-ai poruncit pământului să mă înghită de viu în iad și n-ai îngăduit ca vreo moarte năpraznică să mă secere. Așadar, minunându-mă foarte de aceasta, am cunoscut că milostivirea Ta cea nepătrunsă a așteptat cu îndelungă-răbdare și milostivire pocăința mea și îndreptarea vieții mele ticăloase, și nu m-ai pedepsit, ca să-mi vin în fire și să-mi înțeleg fărădelegile și să mă lepăd de viața mea cea rea. Iată, aceasta am cunoscut și am alergat cu pocăință la Tine nu de la mine însumi, ci Tu m-ai povățuit și m-ai adus la Tine. Și pentru ce ai făcut așa, ce Te-a îndemnat la o atât de mare milostivire, ai Tu vreun folos din aceasta când mă vei chema? Nu-mi este cunoscut. Iar cunoscut îmi este doar faptul că eu, păcătos și fărădelege, și până acum Îți eram vrăjmaș, ba chiar și până acum nu m-am îndreptat. Iar fiindcă Tu Însuți ai chemat și Tu Însuți m-ai adus la Tine, luminează mintea mea, deschide gura mea, învață-mă ce trebuie să grăiesc înaintea Ta, și curățește multele mele fărădelegi și spurcăciuni, spală-le, stropește-mă cu isopul milei Tale, fă-mă mai alb decât zăpada, ca să nu stau înaintea Ta urât și întinat. Căci mai bine mi-ar fi să mă ascund în adâncurile întunecate ale pământului, decât înaintea măreției slavei Tale neapropiate să fiu atât de rușinat, și atât de necinstit, dezgolit și acoperit tot de spurcăciuni păcătoase, ticălos și urât să stau, când se uită la mine toți heruvimii și serafimii care stau înaintea Ta. Totuși, nu este loc care să mă poată ascunde de ochii Tăi, care sunt mai luminoși decât soarele. Iată, mă uit și nu pricep cum nu Te scârbești de atâtea spurcăciuni ale mele urâte și-mi îngădui să stau înaintea Ta și cu îndrăzneală, fără frică, să grăiesc?! Cum nu Te scârbești a privi la necurăția inimii mele și la spurcăciunea sufletului meu? Cum slujitorii Tăi, neoprind-mă degrabă cu armă de foc, nu mă leapădă și nu mă alungă de la fața Ta? Cum, împotrivindu-mi-se, nu mă aruncă în întunericul cel mai din afară? Totuși, nu voiește aceasta blândețea Ta și milostivirea Ta cea nemărginită: mare, cu adevărat mare este mila Ta, mai mare decât cerul, mai adâncă decât prăpastia iadului, mai încăpătoare decât toate mările și pământurile, bunătatea Ta, care nu voiește pieirea mea, ci așteaptă întoarcerea și se bucură de pocăința păcătoșilor. Mare este mila Ta, Doamne, căci ești îndelung-răbdător cu mine, care de multe ori Îți făgăduiam să mă pocăiesc, însă cădeam și mai des și și mai jos; căci nu o dată și nu de două ori am făgăduit să mă pocăiesc, ba și cu jurăminte am întărit făgăduința mea, totuși am mințit, fiind pătimaș. Mă pocăiesc, tremurând, Doamne, oare îmi vei pricinui durere? Și degrabă iarăși fac același lucru, iar Tu încă Te milostivești de mine, nelepădându-mă cu fărădelegile mele. Slavă îndelung-răbdării Tale, slavă milostivirii Tale, slavă blândeții Tale, slavă mulțimii îndurărilor Tale, slavă bunătății Tale celei nepătrunse, slavă feței Tale celei milostive, înaintea căreia stând acum, Doamne al meu, Îți aduc voia și hotărârea mea, folosindu-mă de nădejdea în ajutorul Tău, de acum, din această zi, din acest ceas, din această clipă — câtă putere este în mine să îndrept viața mea cea rea și ticăloasă, iar pentru păcatele de mai înainte până la moarte să mă zdrobesc și să-mi pară rău, iar de cele care mă vor ispiti, cu sârguință mă voi păzi cu ajutorul Tău. Știi, Doamne al meu, că urăsc faptele mele urâte, iar prin ele și pe mine însumi, și toată viața mea cea spurcată o urăsc și nu mai vreau să Te mânii prin ele pe Tine, Dumnezeul meu cel bun; doar Tu, Doamne, dă-mi ajutor, căci fără el, cel atotputernic, și fără har nu am putere să mă izbăvesc de faptele mele cele rele și de deprinderile păcătoase, și nici o faptă bună nu pot săvârși: căci fără Tine nimic nu pot face. Voiesc să mă pocăiesc, dacă Tu, Dumnezeule, îmi vei ajuta, poți să mă curățești. Dumnezeule, ajută-mi, și mă voi mântui. Cred, Doamne, milostivirii Tale, ajută necredinței mele; cred că ești aproape de cei ce Te cheamă pe Tine întru adevăr. Cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat doresc din toată inima să mă întorc în pocăință la Tine, Dumnezeul meu. Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte, Doamne, să-mi ajuți mie, grăbește-Te!

Apoi, ridicându-te, întărește-te în nădejdea în Domnul și, cugetând la marea Lui bunătate și milostivire, rostește Psalmul 102, ca să se mângâie sufletul tău: „Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui...”

Când însă nu poți cuprinde toate acestea în memoria ta, pune cele spuse în mintea ta pe scurt, astfel: 1) mă mărturisesc lui Dumnezeu de toate păcatele mele; 2) mă socotesc nevrednic de milostivirea Lui, ci vrednic de chinurile veșnice; 3) totuși nu deznădăjduiesc; 4) cer cu smerenie iertare; 5) pun hotărâre de a-mi îndrepta viața; 6) fără să mă îndoiesc, cred în iertarea păcatelor mele.

Sursa: kyrios.org.ua